Parul si barbieritul in istorie

Din generatie in generatie, de-a lungul secolelor s-a dezvoltat o cultura bogata a barbieritului si ritualuri legate de barbierit. Au existat si multe superstitii legate de barbierit sau par; intro vreme  se credea ca  oamenilor li se pot face vraji cu ajutorul suvitelor de par taiate, aceasta credinta mentinandu-se si in zilele noastre in tari ca Benin sau Togo unde oamenii inca mai iau suvite de par ale dusmanilor lor pentru a-i blestema. In generatiile trecute sau in unele culturi privilegiul de a tunde parul il aveau numai preotii sau doctorii. Plebea din Irlanda credea ca trebuie sa arda sau sa ingoape suvite de par taiate pentru alungarea spiritelor rele. Indienii americani credeau ca parul are o conexiune speciala cu corpul si ca, daca aveau o suvita din parul cuiva, puteau controla vointa acelei persoane. Judecatorii romani ordonau ca parul martirilor crestini sa fie taiat  inainte de a fi executati din cauza credintei ca barbatii nebarbieriti si cu parul lung aveau puteri magice. De-a lungul generatiilor barbieritul a fost la moda sau a iesit in afara ei de mai multe ori, acest lucru fiind afectat si de religii. Barba a fost adeseori vazuta ca un semn al barbatiei; in randul evreilor era vazut ca fiind inacceptabil ca altcineva sa tunda barba unui alt barbat. Multi dintre musulmani percep barba ca o modalitate de a-si afisa credinta. In alte religii asiatice (India, Pakistan) barbatilor nu le este permis sa tunda barba sau parul din afara turbanului. Pe de alta parte, in Crestinism, preotii erau incurajati sa se barbiereasca (apropo, stie cineva de ce multi dintre preotii ortodocsi poarta barba?). Exista desigur multe alte motive si presiuni religioase ce au influentat in istorie lungimea barbii sau a parului.

Barbieritul era popular pentru majoritatea populatiei din Macedonia antica inainte de a fi goniti spre Egipt, din toate tarile estice inclusiv China si pentru romanii mediteraneeni unde Iulius Caesar a ordonat soldatilor lui sa isi tunda barba asa cum a facut-o Alexandru cel Mare. Mai tarziu, Petru cel Mare chiar a impus o taxa pe barba si prin asta practic a facut barbieritul obligatoriu.

Barbierii – chirurgi din Evul Mediu

Barbierii din Evul Mediu  nu practicau numai barbieritul, tunsul si coafura, dar si pansau rani si faceau operatii chirurgicale, de aceea fiind denumiti barbieri-chirurgi. Cea mai mare parte din experienta barbierilor era dobandita de la calugari, pe care ii asistau in practicarea chirurgiei si medicinei. Numarul barbierilor – chirurgi ajunsese destul de mare atunci cand Papa Alexandru al II-lea a interzis bisericilor sa verse sange in operatiile chirurgicale.

Pentru a se proteja, a fost infiintata Compania Barbierilor din Londra in secolul al 13-lea. Obiectul acestei organizatii a fost de a regulariza (norma) aceasta profesie in beneficiul membrilor organizatiei. Printre normele emise se numara si aceea ca niciun barbier sa nu tina mai mult de 4 ucenici in grija.

Compania barbierilor era condusa de un Master (maestru) si era constituita din 2 clase de barbieri: cei care practicau barbieritul si cei care practicau chirurgia. In timpul lui Edward al II-lea barbierii au facut o plangere la adresa practicantilor neexperimentati ai chirurgiei. Drept rezultat, tribunalul a ales ca 2 Masteri (maestrii) sa conduca organizatia si sa testeze prin examene aptitudinile aplicantilor.

Semnul barbierului-chirurg era un baston in dungi (rosu, alb si albastru) de care era suspendat un lighean: banda din jurul bastonului indica bandajul infasurat pe maini prealabil taierii si ligheanul,  recipientul pentru colectarea sangelui, albastru semnifica venele iar albul bandajul. Acest semn, fara chiuveta, a fost mentinut de barbieri pana in zilele noastre.

In Anglia, in afara de breasla barbierilor a mai existat si breasla chirurgilor. Exista motive pentru a se crede ca intre cele doua bresle au existat competitie si conflicte. In 1450, ambele grupuri au fost unite prin lege in scopul de a dezvolta stiinta chirurgiei. A fost emisa o lege ca nimeni din cei care practicau chirurgia sa nu practice si barbieritul si invers, cu exceptia ca barbierii aveau voie sa faca extractii dentare. Indelungata gelozie dintre cele doua bresle a atins atunci apogeul. Chirurgii obiectau fata de sistemul in care diplomele erau semnate de guvernatori, doi dintre acestia fiind intotdeauna barbieri. In sfarsit, in 1745 a fost emisa o hotarare prin care barbierii erau separati de chirurgi.

Barbierii-chirurgi au prosperat si in Franta si Germania. In 1371 a fost organizata o corporatie pentru barbierii chirurgi din Franta sub conducerea barbierului regal. Perucile au devenit atat de elaborate in secolul 19 incat o corporatie separata de barbieri a fost formata in Franta. Aceste corporatii au fost dizolvate dupa revolutia franceza.

Colonistii olandezi si suedezi au luat cu ei in America, din tarile lor de bastina, barbieri – chirurgi pentru a avea grija de buna-starea colonistilor, acestia barbierind si in acelasi timp facand chirurgie si medicina cotidiana. A mai existat si o corporatie de barbieri chirurgi si in Prusia, infiintata in 1779 si desfiintata in 1809 atunci cand au aparut noile asociatii.